În lumea mea prăfuită, strâmbă, stricată, uitată, fericirea se dă la porție.

Vii, te așezi la coada nesfârșită și îți arăți mâinile rănite de cât ai săpat în piatră căutând iubirea, genunchii zgâriați până la sânge de cât te-ai rugat unui Dumnezeu neînduplecat, ochii arși de lacrimile sărate cerșind la nesfârșit izbăvirea și, dacă ai noroc, primești o porție de câteva grame de fericire.

Te așezi în locul indicat, îți ridici chipul spre soarele cald, deschizi gura și îți lași buzele însetate de sete să bea.

Fericirea e caldă precum soarele care îți mângâie pielea, udă precum apa care îți picură pe buzele însetate.

Nu te saturi niciodată, pentru că ți-ai terminat porția.
Nu apuci să te vindeci niciodată, pentru că ți-ai terminat porția.
Nu apuci să dormi niciodată, pentru că fericirea este scurtă.

Și te întorci, din nou, cu mâinile rănite, cu genunchii zgâriați și ochii arși, să sapi printre oamenii pietre în căutare iubirii.
Și oamenii pietre rup din tine, înfometați, bucăți de viață.
Și rămâi ruptă și lipită de pietre cu tot ce ai trăit, cu tot ce ai iubit, cu tot ce ai desenat, cu tot ce ai sărutat, cu tot ce ai sperat, până nu mai rămâne nimic din tine și dispari de tot.

Și, în lumea mea prăfuită, strâmbă, stricată, uitată, oamenii pietre poartă orgolioși fericirea furată și smulsă de la noi, cei care săpăm în pietre în căutarea iubirii.

În lumea mea prăfuită, strâmbă, stricată, uitată, oamenii pietre nu iubesc niciodată.

Dar săpătorii în piatră habar nu au și scrijelesc la nesfârșit naivi în genunchi, cu degetele goale, cuvinte de iubire pe fiecare piatră întâlnită.

În lumea mea prăfuită, strâmbă, stricată, uitată, fericirea se dă din când în când la porție.

📸 inna mykytas from Pixabay